anunt

Da. Cinci (5) ani au trecut de când Biebs a lansat piesa care are acum peste 1 miliard de vizualizări pe YouTube.

Toți oamenii care mă cunosc și care au lucrat sau lucrează cu mine, știu că sunt o persoană extrem de muncitoare, de exigentă și perfecționistă.  Uneori pot părea exagerată în nebunia mea de a face lucrurile perfecte, dar eu știu că numai așa pot ajunge la performanță.  Numai prin muncă multă se poate ajunge la autodepășire și la obținerea unor rezultate extraordinare.  Pentru că am crescut pe scenă, am învățat de mică să-mi port singură de grijă, să știu exact ce trebuie să fac și cum să fac un show perfect. 

Mulți încearcă…. puțini reușesc.  Mulți sunt capabili, visează, își doresc, dar puțini sunt aceia care reușesc să fie în vârful piramidei.  Puțini sunt oamenii pe acest pământ care își găsesc cu adevărat un drum în viață, în care să se și simtă împliniți pe deplin.  Secretul lor constă în a-și găsi pasiunea în viață și a face o meserie din asta.  Totodată, motorul reușitei în orice ne propunem, cred că este combinația intre muncă și pasiune.  Nu cred că se poate doar cu muncă sau doar cu pasiune, ci trebuie să le ai pe amâdouă, iar atunci când îți place ceea ce faci, nu simți că muncești.  Mă simt foarte norocoasă să mă aflu printre acei puțini oameni care muncesc cu pasiune și care și-au găsit un drum în viață, plin de satisfacții emoționale.  Totodată eu cred că și satisfacțiile materiale vin atunci când tot ceea ce faci e cu dedicație și pasiune.  M-am întors din vacanță cu bateriile încărcate și cu dorința arzătoare de a face lucruri noi și frumoase.  Abia aștept să muncesc iar, cu aceeași pasiune imensă! 

Biebs a fost invitat la emisiunea lui Ellen Degeneres și a avut un comportament puțin bizar. Deși nu a cântat, Justin a dezvăluit detalii din viața lui personală și profesională, dar era un pic agitat și poate că a fost – pe alocuri – lipsit de bun simț.

Sunt mai bogată…  Averea mea începe să se măsoare în amintiri.  Târziu am învățat să trăiesc în prezent, nu în viitor sau trecut și că amintirile faptelor și momentelor care îți mângâie sufletul sunt cele mai de preț lucruri.  Și tot târziu am învățat că nu am cum să știu dacă îmi place sau nu o prăjitură până nu o încerc.  Cred că fiecare dintre noi are un loc în lumea asta în care se simte liniștit, împăcat și fericit.  Fie că e ceva familiar ca și curtea bunicii sau un alt loc special de pe acest pământ, cu toții ne adunăm, ne regăsim, și ne încărcăm bateriile într-un anumit spațiu.  Un astfel de loc pentru mine este insula Phi Phi. Poate liniștea apei cristaline, calmul și comportamentul umil al „băstinașilor”, sau peisajul zdrobitor de frumos, m-au făcut să găsesc o pace interioară cum nu am mai avut.  Am călătorit în multe locuri pe acest pământ, dar frumuseți naturale ca aici nu am văzut nicăieri. Parcă e paradisul pe pământ.  Și pentru prima oară am descoperit universul minunat al oceanului și am făcut scufundări.  Nu vă pot descrie în cuvinte fericirea pe care am simțit-o când, in adâncurile apei, m-am văzut înconjurată de zeci de pestișori colorați în feluri în care poate că doar un pictor știe să îmbine culorile.  Acolo, în adâncuri, e un univers complet nou și fiecare incursiune în el mă face să apreciez și mai mult natura și minunile acestui pământ.  Plec acasă mai bogată decât am plecat, plec cu amintiri pe care nu le voi pierde vreodată și cu promisiunea că voi reveni. 

Vacanța într-o altă țară, pentru mine, nu înseamnă numai schimbarea peisajului, ci și o cunoaștere și o descoperire a felului meu de a fi.  Învăț să fiu om normal, pentru că nu știu cum e să fiu un om cât se poate de obișnuit.  De ce? Pentru că sunt pe scenă de la 10 ani, iar la 12 am devenit cunoscută și astfel tot sistemul meu de valori e complet diferit.  Așadar, habar n-am cum e să mergi pe stradă și să nu întoarcă lumea capul șușotind.  În vacanțe am parte de o liniște necunoscută mie și pe care o descopăr și o învăț zi de zi fără nicio reținere.  Învăț să nu mai ies din cameră numai dichisită și aranjată, învăt să mă strecor în mulțime, să stau ore în șir într-un loc fără să fiu maimuța studiată de toată lumea, învăț să nu am rețineri afective în public, învăț să mă exteriorizez fără să-mi fie teamă că sunt judecată.  Și da, îmi place să nu folosesc tacâmurile când mănânc :)) fără să-mi fie frică de faptul că poate apar în nu știu ce ziar.  Îmi place să descopăr, îmi place să-mi îmbogățesc personalitatea cu noi experiențe afective și îmi place să fiu cât se poate de normală și să mă bucur de ce îmi oferă viața.  Dar când mi se face dor de „Andreea Bălan”, mă întorc în România, fidelă întodeauna și orice s-ar întâmpla știu că „ea” este cel mai de preț lucru pe care-l am și nu voi renunța niciodată la tot ceea ce am creat. 

SPOILER! Știrea aceasta nu este despre Justin Bieber în chiloți sau despre cum i-au fost photoshopați pectoralii!

Așa cum pun pasiune în muzică și dans, așa pun pasiune și în călătoriile pe care le am.  Din fiecare țară sau oraș în care ajung, trebuie neapărat să mă îmbogațesc spiritual cu ceva.  Curiozitatea mea nu are limite și ador să descopăr lucruri noi, culturi și civilizații interesante.  Egiptul m-a frapat prin monumentele istorice și prin imensitatea lor.  La piramide am avut ocazia să pătrund într-una dintre ele și am avut un sentiment foarte ciudat. În Valea Regilor am văzut mumia și mormântul lui Tutankhamun.  La muzeul de istorie din Cairo am văzut cea mai impresionantă colecție de mumii din lume, iar în Luxor am văzut cele mai mari statui.  Totodată am rămas profund uimită să văd cum oamenii trăiesc în case neterminate, nefinisate, fără fereste, cum nu există posibilități de a face și menține curațenia pe străzi și cum la tot pasul trebuie să negociezi prețul propus „la prima strigare”.  Se spune că: dacă s-ar dori, cu banii de pe turismul dintr-o zi din Egipt, s-ar face curățenie în toată țara, dar nu se întâmplă așa, din păcate.  Am plecat cu o fericire în suflet pentru că am văzut lucruri extraordinare, am învățat și citit cu drag despre cultura egipteană, dar și cu o mâhnire că lucrurile ar putea să fie altfel pentru oamenii de acolo, că ar putea trăi mai bine.  Prin comparație, realizez din nou, ce țară frumoasă avem și sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile minunate de aici și pentru oamenii frumoși de aici.

Christiaan Van Vuuren și Nick Boshier sunt doi comedianți care au serialul „Bondi Hipsters” pe YouTube.

Mi-am dorit dintodeauna să călătoresc, să descopăr și să învăț lucruri interesante despre diferite culturi ale lumii, să cunosc oameni și obiceiuri noi și să mă îmbogățesc sufletește.  Nu am avut ocazia să-mi îndeplinesc acest vis ani la rândul, dar am muncit mult cu speranța că într-o zi voi reuși să am posibilitatea să călătoresc în toată lumea.  Acea zi a venit cândva în 2014 și de atunci călătoresc de câte ori am ocazia.  În această lună rece de ianuarie am ales să vizitez 4 țări în 30 de zile: Egipt, China, Thailanda și Philipine, compunându-mi astfel cea mai lungă vacanță din viața mea.  Așadar, am lăsat-o pe „Andreea Bălan” acasă, și eu Andreea, am plecat să trăiesc lucruri minunate și să-mi îmbogățesc sufletul și mintea cu amintiri extraordinare.  Copilul meu interior e cel mai fericit când îi ofer tot ce-și dorește, când fac lucruri noi și interesante de care nu a avut parte niciodată.  Totodată mă regăsesc pe mine, mă conectez la eu-ul meu interior, mă redescopăr și creez omul minunat care vreau să fiu în această viață.  Știu că voi reveni acasă un om mai bogat sufletește, iar liniștea interioară pe care o voi dobândi mă vă ajuta să construiesc mai departe  lucruri frumoase și de calitate cu „Andreea Bălan” 

Se termină încă un an… un an plin de concerte, un an al schimbărilor în plan sentimental și un an în care am evoluat foarte mult spiritual.  Ca de fiecare dată, la sfârșitul fiecărui an îmi fac bilanțul în carieră și-l compar cu ceilalți ani.

A venit în sfârșit Crăciunul!  După un an zbuciumat, plin de suișuri și coborâșuri în plan sentimental, am parte acum de cel mai frumos Crăciun din ultimii ani.  Sunt fericită să închei un an plin de concerte și mai ales sunt foarte fericită că noul meu single, „RECE”, are 3 milioane de vizualizări într-o lună și că se aude pe radio.  Sufletul meu e plin de recunoștință văzând încă o dată cât de puternică este susținerea necondiționată a fanilor indiferent de ce se întâmplă cu viața mea.  Am ales în acest an să petrec Crăciunul în Viena alături de familia mea, de persoanele pe care le iubesc și alături de echipa mea minunată cu care voi susține un concert aici.  Simt că mi-am găsit în sfârșit liniștea sufletească și, totodata, învăt să trăiesc și să apreciez lucrurile mărunte care fac viața mai frumoasă!  Las pozele să vorbească de la sine!

Rareori mi-am petrecut Crăciunul acasă, în familie. 

E greu să te lansezi în muzica, dar mai greu este să te menții, mai ales peste un deceniu.

Dacă acum 10 ani mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să dansez 40 de stiluri de dans și că voi putea să execut figuri acrobatice complexe, nu l-aș fi crezut în ruptul capului.  Totuși mereu am dansat… când aveam 8,9 ani mă închideam în camera mea și dansam, cântam, mă zbenguiam în fața oglinzii pe toate melodiile de pe vinil ale părintilor mei.  Mai târziu am ajuns chiar să concep diferite coregrafii simpluțe în perioada Andre și tot mai complexe în perioada ce a urmat după destrămarea trupei.  Dar adevărata mea formare ca dansator profesionist și dezvoltare ca om al spectacolului s-a produs în Mexic, la „Campionatul Internațional de Dans”, competiție la care au participat 9 țări.  Am plecat acolo împreuna cu Petrișor Ruge, partenerul meu de dans și coregrafa Doina Botis.  Deși regulile concursului stipulau clar că e un concurs de dansatori neprofesioniști, unele țări au trișat și au trimis dansatori de dans sportiv, balerini cu ani grei de studiu în spate, iar noi doi, neprofesioniști și începători în ale dansului, am fost aruncați într-o competiție zdrobitoare, mult peste nivelul nostru de cunoștințe.  Am avut de ales: să renunțăm și să nu ne pese de locul din clasament cu care revenim acasă, sau să luptăm până când fiecare mușchi și fiecare fibră din noi se rupe.  Am ales să luptăm, am ales să dansăm 12 ore pe zi încontinuu, am ales să facem figuri acrobatice și coregrafii complexe ca să compensăm lipsa tehnicii și a anilor de studiu.  Eu am ales să nu cedez mental, chiar dacă corpul îmi ceda de multe ori, am ales să mă ridic de jos de fiecare dată când cădeam, am ales să nu mă vait când mă loveam. Am ales să fac lucruri la care nici nu visam vreodată.  Deși fiecare muschi mă durea și eram plină de vânătăi, plângeam și dansam fără să crâcnesc.  Cădeam pe jos, mă loveam, dar mă ridicam la loc și nu lăsam ca durerea să mă doboare.  Acolo am învățat o lecție de viață foarte importantă care mă va ghida mereu – nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat.  Am învățat că durerea fizică poate fi controlată și acceptată.  Mi-am dorit să mă autodepașesc fizic, mi-am dorit ca mintea să contoleze corpul și nu invers, mi-am dorit să vin cu un loc pe podium și mi-am dorit ca toți românii să fie mândrii de mine pentru că eu purtam drapelul nostru.  Acolo ambiția mea nu a avut limite și am simțit că pot muta munții din loc dacă vreau.  A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, dar azi privesc cu mândrie medalia de argint obținută de noi pentru România.  Da, m-am autodepășit, mental și fizic.  Și acum …. cerul e limita mea 🙂 

Păpușa e mereu aranjată, coafată, machiată și cu hăinuțele la 4 ace.  Ea nu iese niciodată din casă fără ca totul să fie perfect din toate punctele de vedere.  Păpușa știe că oamenii așa vor s-o vadă, că așa s-au obișnuit cu ea, de ani și ani de zile, că mereu trebuie să fie pusă la punct, mereu trebuie să fie aranjată și strălucitoare.  Păpușa își știe foarte bine rolul pe care trebuie să-l joace și știe că zâmbetul său trebuie să-i fie mereu pe chip, chiar dacă viața nu e tocmai roz și chiar dacă ochii săi sunt triști.  Ea știe bine că oamenii nu acceptă ca păpușile să greșească.  Oamenii nu vor s-o vadă coborâtă de pe piedestalul ei și nu vor ca ea să devină umană si să greșească, pentru că atunci când văd o greșeală, oamenii se transformă, devin răi și nu sunt îngăduitori cu acea greșeală pe care poate și ei o fac în viața lor.  Dar, când luminile se sting, machiajul dispare și păpușa devine om, acel om pe care puțini îl știu.  Un om mult prea sensibil și mult prea profund pentru rolul ales.  Ea știe cine este cu adevărat și ce calități sau defecte are.  Își cunoaște bine potențialul și dorințele.  Ea va lăsa să fie descoperită doar de către acei oameni care au puterea și profunzimea să vadă dincolo de păpușă.  Ochii ei de multe ori trădează.  În ochii ei se vede sufletul mult prea sensibil.  În ochii ei se văd lucrurile plăcute sau dureroase prin care a trecut.  Ochii ei sunt oglinda vieții pe care a trăit-o.  Apare o problemă în schimb, în momentul în care această păpușă este confundată cu altele, care habar n-au că sunt doar simple păpuși.  Atunci, doar cei inteligenți vor face diferența și vor fi capabili să vadă care păpușa ascunde în spate un om, un suflet plin de emoții… și care sunt păpușile… care sunt doar simple păpuși.  Atât… doar niște simple păpuși. 

Azi cred cu ardoare că m-am născut pentru a face spectacol.  Cred că m-am născut pentru a face oamenii să se simtă bine prin muzică și dans.  Iubesc enorm tot ceea ce fac și fiecare clipă pe scena e plină de pasiune.  Am ajuns să cred aceste lucruri după ani și ani în care pasiunea, ambiția și munca au făcut parte din aerul pe care l-am respirat zi de zi. Dar… biletul cu care m-am urcat în acest tren al vieții a fost unul foarte scump pentru mine.  Mă întreb adesea de ce prețul acestui bilet a fost atât de mare, de ce viața îți dă ceva bun dar îți cere neapărat altceva la schimb.  Cum cuantific eu oare, o copilărie sacrificată, o adolescența tumultoasă, lipsa prietenilor, lipsa iubirilor, lipsa trăirilor normale și a lucrurilor mărunte care alcătuiesc viața unui om?  Și mai ales cum trec peste superficialitatea oamenilor care judecă suprafața și nu acceptă că sunt om înainte de a fi păpușa care zâmbește mereu?  Când luminile se sting se face bilanțul și celebritatea își cere prețul.  Important e cum plătesc eu acest preț și dacă mi se pare corect.  Câteodată când totul strălucește, persoana din oglindă îmi spune că prețul e corect, că nu poți clădi castele fără să nu cari după tine cărămizile în valize imense.  Persoana matură din oglindă îmi spune cu zâmbetul pe buze, privindu-mă în ochi și fără să clipească, faptul că orice succes se clădește pe un sacrificiu și că nu poți fi prințesa din castel fără să nu calci pe trepte făcute din molozul sacrificiilor.  Dar… de prea multe ori, copilul din mine îmi șoptește cu vocea tremurândă și cu ochii înlăcrimați în pământ, că prețul a fost mult prea mare pentru el, că prea mult l-am închis în suflet și l-am privat de bucurille mărunte ale vieții și prea mult l-am sacrificat pentru sclipiciul neapreciat azi la justa valoare.  Oare cine are dreptate?  Cea din oglinda care spune că prețul e corect sau copilul din suflet care nu a fost pregătit cu o pușculiță atunci când viața a cerut prețul succesului? 

V-aţi fi imaginat vreodată că citind rubrica de Mică publicitate vă veţi amuza copios ? Dacă mai cumpăraţi ziare aruncaţi un ochi şi pe la anunţuri. Iată o colecţie a celor mai neobişnuite şi penale anunţuri :