Cerul e limita.

Dacă acum 10 ani mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să dansez 40 de stiluri de dans și că voi putea să execut figuri acrobatice complexe, nu l-aș fi crezut în ruptul capului. 


Totuși mereu am dansat… când aveam 8,9 ani mă închideam în camera mea și dansam, cântam, mă zbenguiam în fața oglinzii pe toate melodiile de pe vinil ale părintilor mei. 

Mai târziu am ajuns chiar să concep diferite coregrafii simpluțe în perioada Andre și tot mai complexe în perioada ce a urmat după destrămarea trupei. 



Dar adevărata mea formare ca dansator profesionist și dezvoltare ca om al spectacolului s-a produs în Mexic, la „Campionatul Internațional de Dans”, competiție la care au participat 9 țări. 

Am plecat acolo împreuna cu Petrișor Ruge, partenerul meu de dans și coregrafa Doina Botis. 

Deși regulile concursului stipulau clar că e un concurs de dansatori neprofesioniști, unele țări au trișat și au trimis dansatori de dans sportiv, balerini cu ani grei de studiu în spate, iar noi doi, neprofesioniști și începători în ale dansului, am fost aruncați într-o competiție zdrobitoare, mult peste nivelul nostru de cunoștințe. 



Am avut de ales: să renunțăm și să nu ne pese de locul din clasament cu care revenim acasă, sau să luptăm până când fiecare mușchi și fiecare fibră din noi se rupe. 

Am ales să luptăm, am ales să dansăm 12 ore pe zi încontinuu, am ales să facem figuri acrobatice și coregrafii complexe ca să compensăm lipsa tehnicii și a anilor de studiu. 

Eu am ales să nu cedez mental, chiar dacă corpul îmi ceda de multe ori, am ales să mă ridic de jos de fiecare dată când cădeam, am ales să nu mă vait când mă loveam. Am ales să fac lucruri la care nici nu visam vreodată. 

Deși fiecare muschi mă durea și eram plină de vânătăi, plângeam și dansam fără să crâcnesc. 

Cădeam pe jos, mă loveam, dar mă ridicam la loc și nu lăsam ca durerea să mă doboare. 



Acolo am învățat o lecție de viață foarte importantă care mă va ghida mereu – nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat. 

Am învățat că durerea fizică poate fi controlată și acceptată. 

Mi-am dorit să mă autodepașesc fizic, mi-am dorit ca mintea să contoleze corpul și nu invers, mi-am dorit să vin cu un loc pe podium și mi-am dorit ca toți românii să fie mândrii de mine pentru că eu purtam drapelul nostru. 



Acolo ambiția mea nu a avut limite și am simțit că pot muta munții din loc dacă vreau. 

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, dar azi privesc cu mândrie medalia de argint obținută de noi pentru România. 



Da, m-am autodepășit, mental și fizic. 

Și acum …. cerul e limita mea 🙂