De ce ne place marea?

Poate că ne place să vedem că lăsăm ceva concret în urmă privind urmele paşilor în nisip, lucrări creative brute, dar surprinzătoare, niciodată la fel. Poate asta ne face să ne simţim creatori, artişti, magici într-un fel. Sau poate ne place marea pentru că… e mare, un soi de grandomanie în formă uşoară, cu şanse mari de recuperare. Sau să fie briza de vină, poveştile cu parâme, catarge şi monştri marini? Visul de a pleca, să uiţi de tot şi să evadezi, să dai piept cu libertatea de a uita de timp, pământ, trecut? Sau doar bălăceala într-un lighean nesfârşit?