Și-acum țin minte, ai mei îmi citeau dintr- o carte cu coperți frumos illustrate, Basme de Petre Ispirescu. Poveștile copilăriei rămân cu noi toată viața și nu strică, din când în când, să ne reamintim de ele sau de ce nu, să le recitim. Să nu lăsăm copilul din noi să crească: să zâmbim, să iubim sincer, să prețuim și să ne bucurăm de fiecare moment cu entuzismul unui copil.
Basmul meu preferat și de asemenea, basmul care m-a intrigat cel mai mult în copilărie este „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, a lui Petre Ispirescu. Nu știu dacă mai rețineți, însă în basm este vorba de un împărat și o împărăteasă care nu puteau avea urmași. Când în sfârșit e vorba să aibă un urmaș, copilul nu acceptă să se nască până nu i se promite „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Când acesta crește, le cere părinților să își respecte promisiunea, dar pentru că aceștia nu pot, se decide să plece în lumea largă pentru a găsi viața fără de moarte.
Dorința, bineînțeles, imposibil de îndeplinit într-o lume obișnuită, se transformă într-o căutare simbolică a idealului omenirii: nemurirea. Trece prin multe aventuri, întâlnește multe ființe fantastice… descrierile sunt minunate, nu o să uit niciodată, de exemplu, Valea Plângerii. Dacă reușește sau nu să obțină nemurirea nu vă spun… vă las să (re)citiți voi basmul. Este o poveste care merită atenția noastră și acum, la maturitate.
Închei cu o piesă pe care am compus-o special pentru 1 iunie, pentru toți cei care nu au uitat de bucuria și inocența copilăriei.
P.S.: care este basmul vostru preferat?