Pe munte, parcă nu a fost esential faptul că voiam să ajung în punctul X (în cazul meu, Lacul Gâlcescu), ci felul în care m-a făcut să mă simt natura, sălbăticia din jur nederanjată de civilizație, construcții sau aglomerări de oameni. Aerul tare îmi umplea plămânii de un miros proaspăt… simțeam miros de conifer, de ploaie și de iarbă curată. A plouat, însă stropii păreau că mă încălzesc în căderea lor. La un moment dat, ne-am rătăcit puțin de traseul marcat, însă am continuat în speranța că dăm de vreun marcaj.
Pe acest traseu mai fusese o prietenă, Luisa, care a avut și inițiativa de a urca la Gâlcescu, însă pentru că a fost acum mulți ani, nu mai știa nici ea exact… astfel că nu mai știam exact pe unde să o luăm. Am continuat în speranța că după următoarea creastă ni se va înfățișa în fața ochilor unul dintre lacuri. Am spus lacul mai sus, dar este impropriu spus, pentru că este unul mai mare și câteva mai mici. Am reușit să găsim lacul, apoi am urcat pe cea mai înaltă creastă din preajmă, pentru a vedea imaginea de ansamblu, iar priveliștea ne-a lăsat muți. La picioarele noastre se întindea iarba de un verde-închis, întreruptă doar de lacurile care arătau ca niște pete gri. Am admirat peisajul încântați și ne-am pregătit de coborâre.
Să te întorci acasă după ce ai urcat e partea cea mai grea: cu toate că e mai ușor la coborât pe munte, e mai dificil momentul pentru că ai vrea ca drumul să se prelungească. Sentimentele sunt amestecate, deși ai ajuns unde îți doreai și ți-ai atins obiectivul, parcă ai vrea să mai rătăcești pe munte. Cred că toți ar trebui să experimentăm asta la un moment dat… este un sentiment incredibil să urci pe munte, iar când ai ajuns sus, uiți de toată oboseala și efortul fizic și intri într-o stare de euforie greu de descris în cuvinte.