Mai precis de dimineţile răcoroase când plecam de mâna cu mama spre grădiniţă, tata fiind plecat demult, neştiind niciodată la ce oră se trezea. Zi de zi tata apărea după 5 după-amiază obosit, nu prea bine dispus până nu mânca ceva, iar apoi, după câteva minute petrecute cu ziarul în mână, trecea la televizor moţăia refuzând îndemnul mamei de a merge la culcare şi eventual iscoditor în ceea ce priveşte activitatea noastră şcolară.
Dar, în geanta lui plină, mereu se găseau bunătăţi rare pe vremea aceea, a comunismului: iaurt, sana, lapte, smântână, carne, ouă, pâine proaspătă şi, uneori, napolitane învelite în ciocolată şi câte şi mai câte. În timp l-am blamat că nu mi-a spus cum se agaţă o faţă, că nu m-a lăsat să stau cu băieţii din cartier la spart seminţe în fața blocului, că era prea corect, prea muncitor, prea tăcut şi, mai presus, că nu mi-a spus ceea ce simte pentru mine, pentru noi, copiii lui, decât rar, foarte rar.
Timpul a trecut, iar acum, când am devenit tată la rândul meu, când el are atâta gingăşie şi căldură sufletească pentru nepoţelele lui, când mă trezesc prea devreme şi adorm prea târziu cu gândul la fetiţele mele cred cu tărie că l-am înţeles greşit. Lecţia e simplă, dar minunată: tatăl meu m-a iubit prin ceea ce a făcut, nu prin cuvintele pe care nu le-a rostit.
A ales calea bărbătească: greul faptei.
Să vă iubiţi părinţii!