Revenind la subiect, înțeleg perfect motivele pentru a juca Pokémongo, înțeleg tinerii care încă nu au independență financiară și cel mai la îndemână e să o „ardă” pe jocuri online și rețele de socializare cu prietenii pentru că e cool, trendy, moka. Dar de la un joc online la a vâna toată ziua Pokémoni într-o lume reală, în trafic sau prin cabinete stomatologice sau mai știu eu pe unde, e o cale lungă. Pe mine mă uimesc adulții peste 25 ani care caută Pokémoni în loc să facă sport, sex, bani etc. Probabil că Freud ar spune că acești adulți dependenți de jocurile virtuale suferă de temeri, fobii în viața lor sexuală și defulează în activități la limita de jos a normalității psihice: un om care „vede” sau/și „aude” ființe inexistente în viața reală poate fi încadrat ușor ca având probleme paranoice sau schizofrenice.
Nu vreau să spun cuvinte mari, ci doar sper că prietenii mei reali nu vor fi pokemonizați și că voi mai reuși să beau un pahar de vin cu ei, fără să stea cu telefonul în mână.