Doresc să mă fac util şi plăcut în special tinerilor care vor şi simt să aibă activităţi artistice, celor care cred că e uşor sau prea greu să fii sau să încerci să fii artist. Eu am pornit la 7 ani cu mama de mâna spre Casa Pionierilor, pe vremea aceea, hotărât să devin fratele de sânge al contrabasului, să îi cunosc tainele şi să nu-l trădez niciodată.
L-am trădat. L-am trădat chiar de la prima întâlnire. Lipsa de potrivire, nu de caracter. Când profesorul de contrabas m-a văzut i-a spus mamei: “E prea mic. Reveniţi peste câţiva ani.” Într-adevăr, că să domolească dezlănţuirea artistică a băiatului mamei a fost nevoie de un scaun că să ajungă artistul la gâtul contrabasului, însă nu mai ajungea cu arcuşul unde trebuia. Şi gata! Aşteptând tramvaiul, într-o discuţie cu mama, i-am spus că eu insist să cant la un instrument cu bas, orice. Bas, bas, bas. Şi nu, nu am ajuns la chitară bas. Părinţii mei, fiind ardeleni 100% şi ascultând în fiecare duminică la radio “Viaţă Satului” sau “Ora de muzică populară”, nu mai reţin cum se numea emisiunea, mi-au propus acordeonul.
Dragoste la prima vedere pentru că avea başi. 80, nu unul. Vreau să vă imaginaţi cum cărau ai mei, inclusiv sora mea mai mare, acordeonul de 80 başi pe la şcoală, pe la serbări şi concursuri de dansuri populare. Distracţie garantată! Şi aşa a început totul: scenă, muzică, aplauzele, ideea de a face ceva diferit de ceea ce fac alţii, de a fi aclamat.
Am ajuns în adolescenţă, când acordeonul mi se părea desuet (cu toate că mai trăgeam câte o distracţie cu prietenii acasă la oricare cu câte un caiet cu melodii şi versuri), iar pianul şi chitara începeau să mă atragă tot mai mult. Însă nu am mai reuşit să le cunosc. Mă rugau colegele de liceu să le acordez chitările şi cam atât. Şi erau multe într-un liceu pedagogic. Apoi a urmat emisiunea „Popstars” unde am câştigat şi m-am trezit obligat să rămân în Bucureşti, eu fiind angajat la Universitatea de Vest din Timişoara ca preparator, după 5 ani de liceu şi încă 4 de facultate, cu alţi 5 ani de stat la catedră ca învăţător. Ce faci, Doru? Dai cu piciorul anilor de studiu, meseriei pentru un proiect? Această era întrebarea. Şi credeţi-mă că importanţa întrebării mi se părea imensă, similară cu cea a lui Shakespeare. Şi da, “am dat cu piciorul”. Am fost nevoit să pun repede în balanţă plusurile şi minusurile, şi cred că am luat o decizie bună pentru mine.
Arta este foarte egoistă: cu cât îţi dă, cu atât îţi cere mai mult. Când ajungi să fii cunoscut pentru munca ta, piesele tale, vocea ta, atunci începe un alt nivel, mai solicitant, dar şi mai frumos. Atunci te regăseşti în ceea ce faci, eşti împlinit, însă trebuie să te aştepţi şi la critici, comentarii, dezaprobări pe măsură. Pentru că pe oameni nu poţi să-i mulţumeşti, din fericire. Suntem diferiţi şi asta ne ocupă tot timpul.
Citește și
ADOR a reacționat la demisia lui Min Hee-Jin. Casa de discuri sud-coreeană a vorbit despre viitorul trupei NewJeans
Cher a vorbit despre singurul bărbat care s-a despărțit de ea: „Am fost îndrăgostită nebunește de…”
Ed Sheeran nu și-a dat acordul ca vocea lui să fie inclusă în noua versiune a piesei „Do They Know It’s Christmas?”: „Aprobarea mea nu a fost solicitată”