La 14 ani nu te mai întreabă nimeni ce vrei să te faci când o să fii (mai) mare, deşi toată lumea te-a asasinat cu întrebarea asta încă de când erai la grădiniţă şi oricum habar n-aveai pe ce lume trăieşti. Aşa că ai mei au decis la ce liceu trebuia să merg. Nu ştiu de ce faţa mea le inspira că aş fi putut fi un bun contabil (WTF! Nu le-am avut niciodată cu cifrele!)… Prin urmare am mers la Economic 1, în Romană, „fiţă” la vremea aia, unde majoritatea colegilor de clasă erau copii de bani gata, cu care era greu să ţii pasul când ai tăi erau salariaţi la o fabrică.
7 lucruri pe care nu ţi le spune nimeni despre prietenii din liceu
Cum pe vremea aia tot ce ştiam era că pentru a te integra ai nevoie să faci o impresie bună şi că asta însemna să ai ţoale beton (cine naiba avea timp de filosofie la 14-15 ani?), „drama” e uşor de imaginat. Când ştii că tu porţi aceleaşi haine din generală, te simţi de „cacao”. Mai ales în primul careu ca licean, când porţi hainele de la banchetul de sfârşit de a 8-a şi te simţi ca dracu’ pentru că eşti cea mai elegantă fată de acolo… Ţoale de banchet, na!
Am încercat 4 ani să-i conving pe ai mei că, dacă tot m-au trimis la liceul ăla, trebuiau să-şi asume asta şi financiar. Da’ de unde? Expresia „nu se poate şi gata!” m-a urmărit obsesiv. La fel ca aia cu „nu trebuie să fii ca ei, trebuie să ieşi din rând”. Cum era să-i fac pe ei să înţeleagă de ce mă simţeam mereu în urma rândului? Şi că nu era nicio şmecherie? Era mai simplu să aştept ca frate-meu (mai mare) sau vreo verişoară să schimbe garderoba şi să o moştenesc eu pe aia veche… De unde şi moda blugilor strâmtaţi pe care am adoptat-o în liceu, dar şi obsesia pe care am dezvoltat-o apoi pentru blugi :))
7 tipuri de colegi NESUFERIŢI pe care nimeni nu şi-ar dori să îi aibă
Să ies din rând a însemnat fără petreceri cu colegii, fără excursii sau tabere, fără baluri de boboci sau de absolvenţi, fără majorate într-a 12-a… Ai mei nu aveau bani de aşa ceva şi nici nu mai îndrăzneam să cer ceva. Dar WTF? Nu aşa îmi imaginasem viaţa de liceu! Bine, la un moment dat nici nu mai ţineam aşa mult la genul ăla de socializare. În stadiul ăla de „hatereală” ajungi când nu vrei să recunoşti că oricum nu te puteai duce peste tot cu hainele alea bune, de şcoală, de care aveai grijă ca de ochii din cap. Sau poate mai bine…
Să ies din rând a însemnat să mă apuc de fumat şi de chiulit înaintea tuturor. Mai ales că era şi o cale de a mă apropia de ăia mai mari, care fumau în curtea liceului, în faţa lui, în spatele blocului de lângă. Nu conta că toţi banii mei se duceau pe ţigări (la bucată, să fie clar!), pe care le mai şi împărţeam cu alţii care se luaseră după mine încet-încet. Dar ăsta era preţul „integrării”…
Cu chiulitul prima oară a fost mai greu. Printr-a 10-a m-am stresat ore întregi că fix în ziua aia mama ar fi putut să treacă incognito pe la şcoală, deşi nu o făcuse niciodată în viaţa ei. Când am văzut că merge şi că nu m-a trăsnit, absenţele au început să curgă cu nemiluita semestru după semestru.
Deja ne formasem un grup de chiulangii şi veacul ni-l făceam într-un băruleţ de lângă ASE în care stăteam ore întregi cinci oameni la o sticlă de bere sau la o cafea (pentru care făceam chetă, evident!) sau în parcurile din zonă, unde fumam şi cântam cât ne ţineau plămânii şi împărţeam frăţeşte o pâine şi o cutie de bere.
Citește și
Jessica Simpson a declarat că este ușor să „risipești banii” în vacanțe. Cântăreața a vorbit și despre modul neglijent în care Britney Spears își cheltuie averea
Jon Bon Jovi a recunoscut că a „scăpat nepedepsit” în timpul căsniciei cu Dorothea Bongiovi: „Nu sunt un sfânt”
Rihanna a vorbit despre avantajele de a fi mamă de băiat: „Pot să fiu oricât de dezinvoltă vreau”
NOUĂ cântăreți care ilustrează perfect tipurile de colegi pe care toți îi avem în liceu
Absenţele nu erau o problemă, că diriga era de treabă şi le motiva fără prea multe întrebări. Doar dacă nu dădeam o săptămână întreagă pe la şcoală mai duceam câte o scutire. Şi aia pe bune luată de la dispensar, ca de unde bani pentru scutirile de cumpărat?
„Caşcavalul” de ţigări sau cafele venea din alocaţia aia amărâtă de 50-60 de mii, care te ţinea 3-4 zile, din banii de manuale şi culegeri pe care nu le mai cumpăram sau din cărţile pe care le „tiram” din bibliotecă şi le vindeam la anticarii de la Universitate. Şi din fondul clasei pe care l-am strâns o vreme de la colegi (dar ce panică era după aia!).
Nu m-am gândit niciodată că banii pe care îi „spărgeam” i-aş fi putut folosi altfel. Pentru că ar fi bătut la ochi acasă şi cine ştie ce şi-ar fi imaginat ai mei că făceam pentru o pereche nouă de blugi pe care aş fi putut să mi-o cumpăr :)) Sau pentru vreun telefon mobil, că tot începuseră să apară pe la toată lumea.
Aşa că după 4 ani de liceu n-am rămas cu mare lucru. Poate doar cu ceva frustrări pe care le-am digerat în timp şi cu ideea că, dacă nu poţi să fii în rândul lumii, e bine să formezi tu altul.