Când am avut de lansat o televizune, de organizat primele premii muzicale relevante și necontroversate din România, de trezit România cu radioul și de spus ”noapte bună, copii, lăsați părinții să facă prostii” la televizor, toate în același timp, nu m-am plâns. Și nici nu m-am cerut afară. Pentru că inima conduce mintea. Iar mintea domină corpul.
Când am alergat de unul singur 2000 de km ca să spun în 24 de ore ”Bună seara, Moldova!”, ”Servus, Ardeal” și ”Câți olteni sunteți aici, muică!!!”, nu m-am cerut afară. Mândria de a întâlni oameni nemaivăzuți e mai plăcută decât leneveala de duminică dimineață din patul de acasă. Chiar dacă pielea ta începe să miroasă incert a minisăpunuri de hotel, nicidecum a gelul de duș de acasă.
Când stai 7 ore pe scenă în fața unui stadion plin, poate să-ți spună cine ce-o vrea, doar n-o să te ceri afară…?!? Dormi câteva ore, fugi în Capitală și abia aștepți dimineața de luni să descrii țării întregi senzația ”Aia”. Adrenalina bate instinctul de autoconservare.
Te simți liber. Tu-Adultul faci exact ce ai visat demult Tu-Copilul. Nu calculezi drumurile în kilometri, ci destinațiile în zâmbete. Îneci dezamăgirile într-o lacrimă și scufunzi victoriile în golurile din stomac.
Nu mai ai 23 de ani ca acum 10 ani când ai început să faci matinal la radio, nici 26 ca acum 7 ani când începea primul sezon ”Răi, da’ buni”, dar nu ai cum să realizezi asta. Tu nu ai calculat niciodată anii ăstia în ani, ci în vise. Și, atunci, cum să te ceri afară?!?
Există, însă, ascuns în tine, un ceas care ține tot acest calcul. Un mecanism ”perpetual”, de precizia unui tourbillon elvetian, care măsoară tot ceea ce ție ți se pare neimportant și trecător. Se numește corpul tău. Pe care credeam că sufletul și mintea îl pot controla. Dar, în definitiv, nu-l pot birui. Sufletul poate ieși învingător din bătăliile cu trupul. Mintea poate câștiga lupte cu el. Dar, asta e Marea Regulă a Timpului, la final, corpul câștigă războiul. Poate că la asta se referea și vorba ”Timpul le rezolva pe toate…”
Așa mi s-a întamplat mie luni dimineața. Mai aveam 4 săptămâni până la vacanța de vară. Când m-am trezit să plec la radio, corpul a zis, pur și simplu: ”Nu!”. Seara am îndrăznit să-l contrazic și am plecat la emisia de la TV. Am terminat-o cu frisoane, antinflamatoare, așternuturi ude. Și a urmat încă o dimineață în care corpul s-a împotrivit rutinei de 10 ani.
Marți seara am fost atât de impertinent încât m-am ridicat iar din pat și am plecat la emisiune. Corpul mi-a dat din nou o palmă și m-a proiectat iar la orizontală. De data asta, neiertător. Cu ambulanța chemată în miezul nopții, tratament injectabil, radiografii, recomandare fermă de repaos și respectare strictă a medicației.
Asta e motivul pentru care săptămâna asta am avut cea mai lungă absență nedorită de la radio și tv. Trupul meu m-a cerut afară. Și m-a băgat în ședință. M-a făcut să înțeleg orice mecanism e ”perpetual” atâta timp cât nu-i stricăm noi rotițele.
Îmi cer scuze vouă pentru absență, le mulțumesc colegilor și prietenilor mei pentru că mă completează prin prezență și îmi pare rău că în ultimele zile nu am mai răspuns cu complezență la unele cereri venite cu insistență.
Și chiar dacă trupul meu a cerut un ”timeout” în locul meu, nimic nu îmi poate schimba credința că pasiunea e mai presus decât orice. Poate că Bukowski a exagerat puțin când a scris: ”Find what you love and let it kill you”. Cred că Zadig al lui Voltaire a definit mai bine sensul vieții: ”Pasiunile sunt vânturile care umflă pânzele corabiei, uneori o mai scufundă, dar fără ele corabia nu ar putea merge.”
Pe curând,
Mihai Morar
P.S.: Dacă încă nu te-am plictisit, atunci îți multumesc că vei da play la cântecul de mai jos. Mult mai înțelept decât orice aș fi putut eu scrie. Îți va face bine. Asta știu sigur.