Începutul de vară mă prindea mereu în curtea liceului. Pe mine și mulți dintre prietenii sau colegii mei. 

Terenurile de fotbal și de baschet erau fierbinți sub tălpile noastre, iar cișmelele cu apă rece prea puține.

Ultimele zile de liceu le jucam pe degete și de multe ori nu mai ajungeam la toate orele. Câteodată, ajungeam în curtea școlii doar pentru a vedea câți ne strângem să mergem la ștrand. Sau la biliard. Sau oriunde altundeva.

Eram plini de vise și nicio piscină, nicio mare, niciun ocean nu ne putea spăla umerii de lumea pe care o purtam cu bucurie și speranță.
În liceu toată lumea e a ta. Mai târziu tot ce se schimbă este dimensiunea ei. Devine mai mare, mai grea, mai neîncăpătoare. Dar este tot a ta. Așa trebuie să rămână.

Începe o vară promițătoare. Pentru noi toți, inidferent de vârstă.
Vara nimeni nu se simte bătrân. Cel mai călduros anotimp are efectul unei criogenări, de păstrare a timpului în loc.
Vara este ultimul popas înainte de a deveni om mare.

Vara asta caută să iubește ideea de a iubi mai mult decât persoana care îți ia mințile. Dacă va fi doar o iubire de-o vară peste câțiva ani n-o să mai ții minte zâmbetul ei/lui, parfumul, gustul, replicile care te făceau să tresari. Dar o să ții minte cum te simțeai.
Iar asta o să te facă de foarte multe ori să mergi mai departe și să treci peste orice toamnă sau iarnă adusă de oameni, câteodată, în viața ta.