Acum câțiva ani nu înțelegeam prea bine aceste cuvinte şi totodată nu înțelegeam nici zbuciumul meu interior.

Nu înțelegeam prea bine iubirea de sine. Nu o cunoşteam şi nu era în natura dezvoltării mele ca adult.
De fapt neliniştile mele veneau tocmai de la lipsa păcii interioare, de la incapacitatea de a închide rănile copilăriei, de la neputință de a privi situațiile din viață cu calm şi înțelepciune. Nu aveam puterea să văd mereu partea plină a paharului.

Eu nu eram bine cu mine şi am atras oameni în viață mea care m-au rănit pentru că eu le-am permis. Eram obişnuită din copilărie să accept situații nedrepte şi, adult fiind, devenise o a doua natură să permit oamenilor să mă rănească.

E.. de un an totul s-a schimbat.
A trebuit să cunosc suferința în cele mai adânci colțuri, ca de acolo să mă transform şi să mă ridic un alt om.
În procesul de vindecare m-am conectat la eul meu interior, m-am descoperit cu adevărat, m-am înțeles, m-am acceptat, m-am iertat şi am găsit puntea de legătură dintre copilul meu interior şi adultul de azi.

Azi sunt un om împăcat cu sine, sunt un om mai calm, sunt mult mai înțeleaptă şi mult mai înțelegătoare.
Am învățat să fiu fericită eu cu mine.
Sunt mult mai tolerantă cu cei din jur şi înțeleg că oamenii fac greşeli, că toți au la rândul lor nelinişti şi că fiecare are un bagaj emoțional pe care îl trage după sine.

Cred că lucrurile grele se întâmplă în viață cu un motiv şi că din fiecare situație grea trebuie învățată o lecție.
Dacă nu o înveți, atunci acea situație nasoală se va repeta până când vei învăța ceea ce trebuie.
Eu am învățat în ultimul an cea mai importantă lecție : să mă iubesc.