În liceu începusem, deja, să luăm în serios ideea de a face doar muzică și de a trăi din asta. Aveam niște piese scrise de noi, asta în ciuda faptului că nu aveam instrumentele noastre, ci doar unele împrumutate de la prietenii unor prieteni.

Concertele pe care le aveam erau cele de la balurile de boboci de la alte licee și de la liceul la care învațam noi, Ion Luca Caragiale. Era vremea cînd liceele concurau între ele prin echipele de baschet și cele de fotbal.
Balurile de boboci, chiar dacă eram mai mari de clasa a noua, erau momente foarte așteptate, pentru că așa aveam ocazia să întîlnim și alte găști, alte fete, să vedem cum se distrează liceenii în celelalte părți ale Bucureștiului.

La unul dintre balurile de atunci am întâlnit o trupă care cânta coveruri, formată doar din doi băieți. Cântau piese de Nirvana sau baladele de la Metallica la două chitări reci. Unul dintre ei, era Costi Ioniță, care, la început a fost atras de rock. Tot Valahia se numea, parcă, trupa lor, la fel ca formula care, la începutul anilor 2000, se completa cu Mihai Trăistariu și care își schimba stilul definitiv.

Pe-atunci fumam. Și fumam mult. Iar asta făcea să nu stau prea mult în clasă, la ore, ci mai mult în curtea liceului.
N-a fost mereu bine, dar așa simțeam atunci. Chitara era purtătorul meu de cuvânt în relația cu restul lumii. De multe ori nu intram la ore și cântam în curtea liceului. Cu o chitară în brațe îți faci prieteni mult mai ușor, se dărâmă multe bariere sociale.
Chitara acustică de atunci nu mai știu dacă spera doar că, la un moment dat, în viața asta, se va schimba în chitara care, în 2016, va fi expusă în Hard Rock Cafe, în același loc cu instrumentele sau ținutele de scenă originale ale unor artiști precum Michael Jackson, Madonna, Prince, Metallica.

Cu fiecare concert mă întorc puțin în curtea liceului. Pe 22 martie, mă întorc în Hard Rock Cafe, să cântăm și să ne simțim, din nou, liceeni.