Recent m-am apucat de citit Andrei Pleșu, ‘Despre frumusețea uitată a vieții’ și mi-a plăcut mult un fragment, pe care vreau să-l impart cu voi.

Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că -Banii n-aduc fericirea-. Nu prea sunt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcție de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a face opere de binefacere, pe scurt, de a-i face fericiți pe alții).

Că banii nu îți umblă, neapărat, la suflețel, că faptul de a avea bani nu garantează nici fericirea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna-dispoziție, nici sănătatea, nici înțelegerea superioară a lucrurilor e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de bunuri? E sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că fericirea nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi. (…) Toți, sau mai toți, își închipuie că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri și virtuți pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsă conștiință de sine. Unii cred, de pildă, că banii sunt un atestat de personalitate. Pentru că se întâmplă să ai ceva, începi să crezi că ești cineva. (…)


Banii nu produc automat bun-simț, bună-cuviință, bun-gust. (…) Banii aduc, cum spuneam la început, fericirea. Un fel de fericire. Cea râvnită de toată lumea. Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decât -fericirea-. Tot restul, tot ce face valoarea și sensul unei vieți, vine pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti contravaloarea în bani.