Pe atunci, acolo cânta în fiecare seară Holograf. Era perioada în care descoperisem cât de tare îmi place muzica și mă vedeam, deja, pe toate scenele.
Țin minte cum ajungeam mereu puțin mai devreme să înceapă programul lor de două sau trei reprize, mă așezam la prima masă și îi urmăream cum se pregătesc. Cel mai fascinant era Nuțu Olteanu, chitaristul de atunci și cel care, mai întâi, fusese la Iris și-l ascultasem pe primul lor album, pe care îl știam pe de rost. În continuare, cred că este cel mai spectaculos, carismatic și mai inventiv chitarist român.
Toată lumea dansa cînd cântau, de la piese proprii la coveruri, iar eu eram ‘terminat’ de emoție când vedeam cum, fiecare dintre ei, își acordau chitările foarte repede, cum le schimbau, cum își făceau semne în timpul pieselor, toate acele detalii care, pentru mine atunci însemnau că sunt o trupă mare și care cânta și rock.
Câțiva ani mai târziu, două clădiri mai încolo, o altă trupă mare era scopul meu de fiecare seară; Roșu și Negru, cu Liviu Tudan la bas, Florin Ionescu la tobe și Adi Ordean la chitară.
Nu doar artiștii străini ne pot fi exemple sau să ne facă să visăm, ci și unii artiști români. Și voiam să știu că am spus asta ‘cu voce tare’, pentru că, într-un fel le sunt dator.