Viața cotidiană în perioada interbelică

Cum își petreceau românii timpul în mediul urban

În mediul rural, modul în care timpul liber era petrecut era în primul rând puternic influențat de sezonalitate. Pe timpul iernii, timpul liber pentru săteni era din belșug comparativ cu perioada lucrărilor agricole în timpul careia timpul liber era cu mult mai limitat. Mai mult decat atât, zilele de sărbătoare erau respectate cu strictețe indiferent de sezonalitate.
În aceste zile, sătenii mergeau duminica dimineața la Biserica și, după-amiază, bărbații se întalneau în fața primăriei sau la cârciuma unde se discutau probleme privind viața satului sau subiecte ce țin de organizarea țării, despre politică. În unele sate, pe scena căminelor culturale se țineau spectacole de către copii sau de către diferite formațiuni artistice de la oraș. Tot în cadrul căminelor culturale persoanele cu autoritate precum profesorii, medicii sau preotul satului țineau conferințe pe diferite teme de interes pentru săteni.
Femeile se întalneau “la stradă” în fața porții discutând despre ce se mai întâmplă în sat, schimbând sfaturi casnice (modele de împletiti sau de țesut, metode de păstrare pentru alimente, etc).
Cercetatorul Costion Nicolescu, de la Muzeul Țăranului Român spune ca femeile se ocupau, în acea perioadă, de tot ce ținea de bunul mers al lucrurilor în casă: “Ele se ocupau de toate pregătirile pentru cele trei momente importante din viața omului: nașterea, nunta, moartea. Tot ele se ocupau de medicina tradițională, de întreținerea gospodăriei, de prepararea hranei, de creșterea și educarea copiilor, faceau îmbracamintea.”
Intelectualii satului citeau gazetele / ziarele cumpărate din oraș iar unii dintre ei ascultau emisiunile radio – de cele mai multe ori, într-un sat se găseau în jur de 2 – 3 aparate de radio).

Cum își petrecea românii timpul în mediul rural

Pe de altă parte, la oraș posibilitățile erau cu mult mai variate. Locuitorii de la oraș aveau posibilitatatea de a se plimba în parc sau de a urmări meciurile de fotbal, cursele de cai sau cursele de automobile. Mersul la teatru era o practică obișnuita la oraș iar cinematografele erau frecventate de persoane din diferite clase sociale.
Perioada interbelică a fost şi una de emancipare a femeii. Ea începe să se impună şi în unele domenii profesionale rezervate mai înainte bărbaţilor: medicină, avocatură etc. Preocupările pentru modă devin frecvente, atât din dorinţa de frumos cât şi din cea a etalării statutului social. În epocă se spunea că rochia unei femei este oglinda prosperităţii soţului. Tot acum, în ton cu moda apuseană, fetele îmbracă pantaloni şi se tund băieţeşte. Costumele populare româneşti sunt îmbrăcate doar la baluri sau serbări câmpeneşti. Arta de a fi frumoasă înseamnă pentru femei în aceste vremuri şi a face sport, a-ţi petrece cât mai multă vreme în natură: pielea bronzată, odinioară semn al „condiţiei umile”, devine acum un semn al reuşitei sociale. Pentru întreţinerea frumuseţii femeile petrec tot mai mult timp la coafor, croitoreasă, manichiuristă etc.
Ca și la sat, citirea gazetelor și ascultarea emisiunilor la radio devenise o practică obișnuită la oraș. Mai mult decât atât, se obișnuia ascultarea alături de familie sau prieteni concerte sau piese de teatru. Atfel, din ce în ce mai multe persoane aveau acces la astfel de emisiuni.
Bucureștiul interbelic era definit pe atunci de cultură liberă și de presă vigilentă. Pe atunci, bucureștenii nu citeau gazete, ci ziare. Ei mergeau deseori la muzeu, la promenadă, la cinematograf sau la teatru. În Bucureștiul interbelic, se vorbea la telefon fie de la cabinele publice din oficiile postale, fie de acasă.
În perioada interbelică, bucureștenii aveau timpul necesar pentru a se bucura în mod real de tot ceea ce lise oferea. Aveau timp pentru micile plăceri.

Plăcerile Micului Paris

Radioul, noua cutie muzicală magică, era tot mai prezentîn viața bucureștenilor între cele două războaie, devenind chiar uhn important subiect de discuție în saloanele Bucureștiului.
Capșa, un local select în Bucureștiul interbelic, celebru în toată Europa, găzduia deseori recepții la care participau mari personalități artistice și politice. Tot aici se puteau mânca cele mai noi produse de patiserie, aduse de la Paris.
Un alt local celebru cu o istorie bogată în spate era Hanu’ lui Manuc. Cu o istorie de aproximativ 200 de ani acum, Hanu’ lui Manuc a fost martorul multor evenimente istorice ale Bucureștiului. Hanul a fost pe rând teatru, punct de întalnire pentru oameni politici, poeți, țărani și boieri, a fost hotel dar și ruină.
Datorită arhitecturii sale unice dar și dimensiunilor grandioase, în scurt timp Hanu’ lui Manuc devine un important loc pentru organizarea petrecerilor mondene ale Bucureștiului. Aici se organizează evenimente și petreceri elegante, baluri mascate grandioase, spectacole de teatru și iluzionism, concerte de muzica clasică și multe alte evenimente pentru lumea bună a capitalei.
În timpul războaielor, Hanu’ lui Manuc a fost locul unde se întâlneau marii oameni politici ai perioadei respective, printre care se numără și Delavrancea sau Goga. Fiind în situat pe locul unde înainte se afla Curtea Domnească Veche, Hanu lui Manuc era un loc de întâlnire și pentru nenumărați negustori, cum ar fi cei de pe Lipscani, care vindeau marfa din Leipzig sau cei de pe strada Gabroveni, care aduceau marfă din Gabrovo.

Cei care nu făceau parte din elita bucureşteană îşi petreceau timpul liber la grădinile de vară sau în restaurante. Ascultau romanţe sau melodii populare româneşti, dansau tango. Petreceau simplu, însă totul răsuna pretutindeni – sunetul care ieşea din pâlnia patefoanelor era bucuria tinerilor din acea epocă.
Zona preferată pentru relaxare și plimbare din inima Bucureștiului înca din secolele trecute era Parcul Herăstrau. Înca din 1800, lumea elegantă a Micului Paris se plimba pe malurile lacului Herăstrau.
Începand cu secolul XIX si pana in 1930, zona din jurul lacului a reprezentat un loc important de promenadă și socializare pentru bucureșteni. Cu toate acestea, amenajarea propriu-zisă a parcului a început abia în anul 1936 cu ocazia expoziției “Luna Bucureștilor”.
În zilele de sărbatoare creștinească sau în zilele toride de vară, bucureștenii petreceau alături de prieteni la iarba verde. Prietenii și familiile veneau pentru a se racori în Grădina Bordeiului sau în locuri umbrite de pe malul Dâmboviței.
Bucureștiul în perioada interbelică prindea noi forme, viața locuitorilor săi începând să aibă un ritm nou. Bucureștiul creștea și începea din ce în ce mai mult să semene cu alte faimoase capitale europene. Viața de zi cu zi era una liniștită și savurată din plin în capitală. Bucureștenii își vorbeau mereu politicos folosindu-se de apelative precum “dumneavoastră”, “domnia voastră” sau, pentru prieteni, “dumneata”. Femeile purtau pălării, rochii și fuste, niciodată pantaloni și își coafau mereu părul cu bucle. Tinerilor le facea placere sa poarte “ochelari negri” caci nu li se spunea “ochelari de soare”, petreceau alaturi de “banda” si nu de “gasca”, ascultau “placi” la “patefon” si vizionau “matchuri”, nu “meciuri”.

Mahalaua și muzica ei

Orașele românești sunt în continuă transformare, însă prezintă încă puternice contraste între centrul orașului, cu construcții elegante și solide, și periferia acestuia sau mahalaua, cu locuințe improvizate, lipsite de confort și, de cele mai multe ori, având un aspect deplorabil. Mahalaua era în mare parte locuită de o populație pestriță, provenind în general din noii sosiți în mediul urban.
În perioada occidentală, moda occidentală a cântăreților de localuri este preluată și în restaurantele din Bucureștiul interbelic. Jean Moscopol, Cristian Vasile și Zavaidoc, au fost vedetele vremii. Nenumăratele birturi, cârciumi și restaurante au adus faima Bucreștiului de odinioară. Fiecare local avea în acea perioadă lăutarii său, de cele mai multe ori foști robi muzicanți de curte, ce desfătau acum urechile mesenilor cu cântece de mahala.
În perioada interbelică, muzica de mahala devine din ce în ce mai populară în rândul bucureștenilor ce adoră să-și petreacă serile în cârciumile și în restaurantele cu cântare. Tangoul, fox-trot-ul, valsul, rumba, slow-ul, blues-ul, chimmy-ul, charlestonul pătrund în repertoriul localurilor de dans şi pe lângă „diseurii”- barbaţi, apar şi femeile-diseuze.Are loc şi o împărţire pe sexe a genurilor muzicale. Astfel, în timp ce femeile cântă mai ales romanţe, valsuri şi tangouri, bărbaţii se specializează în cântece de petrecere.

Legenda Zarazei

Tot in această perioadă lua naștere și legenda frumoasei Zaraza. Marea iubire dintre unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni ai Bucureștiului interbelic și cea mai frumoasă țigancă din Micul Paris, Zaraza, este cunoscută și astăzi. Știm despre Zaraza faptul că era o femeie extrem de frumoasă cu părul lung și brunet, uns din plin cu ulei de nuci. La acea vreme, era considerată una din curtezanele de lux ale Micului Paris. Obișnuia să poarte o rochie verde praz cu cercei baroc și pantofi împodobiți cu strasuri facând astfel ca fiecare apariție a ei sa emane un exotism aparte.
Se spune că în 1944 l-a cunoscut pe Cristian Vasile într-un local unde acesta cânta. Au trait o poveste de iubire minunată până într-o zi când Zaraza a fost ucisă de rivalul lui Cristian. Legenda spune că durerea pierderii iubitei a fost atât de mare încât el a înebunit.