Abia m-am dezmeticit după ziua de ieri, când am adus-o pe bunica mea de la Constanța (eu îi zic Mamaie) ca să îmi fie aproape într-o zi atât de importantă pentru mine.
Ea a povestit, într-un interviu filmat, ce mâncăruri îmi gătea când eram mică și cum eram eu fascinată de faptul că ea era în stare să calce rufe în continuu, câte 5-6 ore la rând.
A mai dat și din casă, dar pe ea nu mă pot supăra niciodată:).
A zis, de exemplu, că sunt de mică o fashionistă risipitoare (mă rog, nu chiar așa s-a exprimat) – și că din primii mei bani, caștigați din colindat, mi-am luat cele mai scumpe șosete din magazin. E drept că erau și cele mai frumoase, mi le amintesc și acum, și aveau un cap mare de ren, care m-a fascinat – :)))
Tre’ să recunosc că de vreo două ori mi-au dat și lacrimile, ascultându-i povestea de viata, deși am mai auzit-o de vreo 10 ori ;). Gândindu-mă la viața ei, parcă citesc un roman foileton și prind și mai multă putere.
Da, bunica este unul dintre oamenii din viața mea care îmi dau putere.
Cu ea în stânga mea și cu reporterul în dreapta, mi-am dat seama că oricât de mult succes internațional aș avea, eu tot româncă sunt și așa voi rămâne, iar când sunt plecată din țară un timp mai îndelungat, primul lucru care îmi lipsește sunt oamenii…
Am zis! N-o să mă mut din România niciodată!
Cheers!