Era toamnă și era în 1994. Cu un an in urmă, la Galele Metal Fan, un festival rock(foarte rock) ce se ținea pe Ștrandul Studențesc, noi câștigam Premiul de Debut. Pe atunci, la voce cânta Nicu, bateristul trupei și aveam o piesă în care înjuram în toate felurile profesorii și ideea de școală. Imaginează-ți că acea piesă a fost scrisă când, încă, eram în liceu și o cântam la balurile de boboci. Dar, de data asta, voiam mai mult, voiam să cântăm pe o scenă adevărată, la public care să cumpere bilet.
Așa că, împreună cu prietenii de la trupa ZOB, ne-am adunat și am zis să facem un concert. N-aveam bani, nici instalație de sunet, abia dacă aveam instrumentele noastre, dar ne-am pus să ne gândim ce să facem.
Un vecin care avea o terasă în Floreasca ne-a dat bani să închiriem sala și niște boxe. Am ales Teatrul ‘Ion Creangă’, iar numele spectacolului nostru era ‘Fuck the world show’;)
În anii ăia nu existau televizuni muzicale, internet și nici măcar așa multe sau puternice posturi de radio. Și cum să facem să afle lumea de concertul nostru?
Cu DOAR o seară inainte, noi toți din ambele trupe, am mers în Piața Romană și am lipit niște xeroxuri A4 după afișul concertului pe coloanele de-acolo și la intrările în stația de metrou. Acolo era locul de întânire al rockerilor și punkerilor.
Așa ceva, acum, ar fi de neînțeles și de neconceput, ca un artist să-și lipească singur afișele. Dar pentru visul tău trebuie să fii în stare să faci orice.
Seara concertului a venit foarte repede. La fel și oamenii. A fost arhiplin, am fost depășiți de situație. Afară erau încă pe atâția cât erau în sală.
Am intrat primii și tot concertul abia dacă am auzit ceva de la galagia pe care o făcea publicul. Era ca-n filme. Alea bune;)
Când au intrat și băieții de la ZOB, afară ieșise, deja, cu bătaie între cei care n-au mai putut intra și s-a ajuns pâna la a se da foc la scaune în sală. Concertul a fost întrerupt, lumea evacuată, iar în Teatrul Ion Creangă nu s-au mai ținut concerte mult timp.
Acel foc a fost doar fitilul care a aprins și mai tare dorința noastră de a trăi doar din muzică și prin muzică.
Rock-ul naște pasiuni și crește vise. Iar ele sunt definitive.
