Îmi aduc aminte ca şi cum ar fi o rămăşiță de amintire dintr-o altă viață, că un fragment alb-negru dintr-un film mut din copilăria mea.

Mai precis de diminețile răcoroase când plecam de mâna cu mama spre grădiniță, tata fiind plecat demult, neştiind niciodată la ce oră se trezea. Zi de zi tata apărea după 5 după-amiază obosit, nu prea bine dispus până nu mânca ceva, iar apoi, după câteva minute petrecute cu ziarul în mână, trecea la televizor moțăia refuzând îndemnul mamei de a merge la culcare şi eventual iscoditor în ceea ce priveşte activitatea noastră şcolară.

Dar, în geanta lui plină, mereu se găseau bunătăți rare pe vremea aceea, a comunismului: iaurt, sana, lapte, smântână, carne, ouă, pâine proaspătă şi, uneori, napolitane învelite în ciocolată şi câte şi mai câte. În timp l-am blamat că nu mi-a spus cum se agață o față, că nu m-a lăsat să stau cu băieții din cartier la spart semințe în fața blocului, că era prea corect, prea muncitor, prea tăcut şi, mai presus, că nu mi-a spus ceea ce simte pentru mine, pentru noi, copiii lui, decât rar, foarte rar.

Timpul a trecut, iar acum, când am devenit tată la rândul meu, când el are atâta gingăşie şi căldură sufletească pentru nepoțelele lui, când mă trezesc prea devreme şi adorm prea târziu cu gândul la fetițele mele cred cu tărie că l-am înțeles greşit. Lecția e simplă, dar minunată: tatăl meu m-a iubit prin ceea ce a făcut, nu prin cuvintele pe care nu le-a rostit.
A ales calea bărbătească: greul faptei.

Să vă iubiți părinții!